Cine a urmărit evoluția economică a țării în ultimi 12 ani de banking (2006-2018), poate găsi plauzibil un scenariu menit pentru a creea și consolida starea de criză economică în România, începând cu criza de forță de muncă și cu criza demografică.

Să purcedem cu scenariul:

Băncile comerciale acordă credit cu 25% pe an angajaților unei companii, dar companiei, chiar dacă are garanții, nu îi acordă credit, sau, și dacă o fac, pun condiții atât de restrictive, încât compania preferă să renunțe la proiecte sau să se autofinanțeze.

O mică paranteză: Poate nu vă vine să credeți că cifra de 25% pe an ar fi realistă. În anii 2006-2008, dobânda, cifrată aparent la 10-15%, era suplimentată cu tot felul de comisioane, care o majorau insidios către 25% sau chiar 30%. Faptul că în prezent comisioanele care suplimentează dobânda au cam dispărut este rezultatul exclusiv al proceselor contra băncilor pe temeiul utilizării ilegale a clauzelor abuzive în contracte. În prezent, IFN-urile, chiar și cele care sunt sateliți ai băncilor, practică în mod uzual dobânzi de 25% și chiar mai mari. În fine, noua modă, a cardurilor de credit, ascunde un fapt de o mare gravitate, care va lovi năprasnic corporatiștii în anii care vin – dobânda la retragerile de pe acest tip de card este de circa 30% pe an.

Dar oare s-a gândit cineva că toată situația asta economică haotică creată de bănci o reprezintă faptul că angajații noștrii, neputând să plătească dobânda și creditul și de frica pierderii inclusiv a casei de locuit, să emigreze și să lucreze în UE , unde este nevoie acută de forță de muncă ieftină și calificată?

Poate părea o teorie a conspirației, și poate fi socotită ca atare, având în vedere faptul că este doar o speculație, însă ce este cert este că noi ca țară pierdem pe toate fronturile, inclusiv prin penuria de forță de muncă.

Oare cine a avut această misiune?

Mai mult de 4 milioane de oameni (poate 5 milioane, cine știe!?) au plecat din țară după Revoluție, dar cei mai mulți au făcut-o după aderarea României la UE, în urmă cu 12 ani.

Momentul acestei explozii se situează fix în mijlocul perioadei de boom imobiliar (2006-2008), când băncile străine cu filiale în România au aruncat pe piață credite “ieftine” de circa 10 miliarde de euro.

Băncile au dublat dobânzile și le-au suplimentat cu cel puțin o treime prin adăugare de comisioane în 6 luni de la acordare, creând, practic, instantaneu stare de supra-îndatorare a împrumutaților.

O repetare a scenariului s-a întâmplat în perioada 2014-2017, când Robor a stagnat la 0,7 % pe an.

Acel cineva din fruntea sistemului bancar,  le-a sugerat mieros românilor să se împrumute în lei, ca să profite la timp de costul redus al creditului. După care, la sugestia aceluiași cineva, Robor a crescut la 3,5% în septembrie 2017, adică de 5 ori nivelul din data creditării, creând, încă o dată, instantaneu, stare de supra-îndatorare pentru alte sute de mii de debitori, afectați fiind în special cei captivi în cadrul programului “Prima casă”.

În ce privește emigrația mulți spun și unii chiar susțin că princilpalele cauze ale plecării românilor din țară, sunt defapt motive ce țin de lehamite politică și măsurile haotice care se iau.

Nu este deloc exclus că mulți au plecat și din aceste motive, plus lipsa de perspective într-o țară unde totul este monopolizat, dar nu milioane. Muncitorii în construcții, cei din agricultură sau din industria hotelieră, meșteșugarii și manufacturierii pot avea, desigur, antipatii politice, dar mă îndoiesc că acestea sunt suficiente pentru ca cineva din aceste domenii să își lase baltă, cu anii, casa și familia, sau chiar să se ajungă la sacrificarea acestora.

Scenariul este plauzibil întrucât pare a fi descris (probabil involuntar) chiar de către banca noastră centrală.

Într-un raport din decembrie 2018, BNR arată că modelul de afaceri al băncilor care activează în România condamnă societatea noastră la subdezvoltare.

Într-adevăr, stilul de afaceri al băncilor din tara înseamnă reducerea volumului creditării și creșterea sau menținerea costurilor deja ridicate ale creditării. În limbaj bancar, un grad redus de intermediere bancară, dublat de costuri foarte ridicate ale creditării și ale serviciilor bancare.

La un PIB de 225 miliarde de euro, băncile derulează credite comerciale de doar 4 miliarde de euro  dintr-un total de 48 miliarde de euro. Cu leverage-ul cutumiar în România, de 1 la 7, acest total ar putea fi de peste 500 miliarde de euro, de vreme ce depozitele bancare depășesc cu mult 70 miliarde de euro.

Băncile de la noi s-au axat însă pe credite foarte scumpe acordate populației și statului.

Chiar banca centrală spune, în recentul raport din decembrie 2018, că diferența între dobânda la depozite și cea la credite este excesivă 7%, în condițiile în care în UE diferența este de maxim 3%.

Din cauza acestor dobânzi excesiv de mari, precum și din dezinteres total al “bancherilor”, companiile românești, mai ales IMM-urile, care nu beneficiază de levierul financiar al unui grup multinațional de societăți, sunt nevoite să se împrumute în străinătate (10 miliarde de euro) sau de la acționari (circa 30 miliarde de euro, după estimările BNR), în timp ce corporațiile se auto-finanțează (deseori din operațiuni contabile de “optimizare” fiscală), trecând pe la bănci numai pentru call-center și pentru banale operațiuni de plăți și încasări.

Evident, economia românească este condamnată la stagnare și la dezechilibre structurale grave. Se dezvoltă exploziv doar sectoarele controlate de multinaționale și de monopoluri (circa 85% din PIB fiind “rulat” de aceste entități de elită) și doar câteva zone geografice.

Circa 55% din PIB este datorat Bucureștiului și zonei sale metropolitane, regiunile din Vest care genereaza impreuna cu Constanța generează inca un sfert din PIB, restul este “datorat” regiunilor deșertificate economic și demografic ale țării.

De aceea, PIB-ul României crește constant, dar omul de rând nu simte o creștere a nivelului de bunăstare proprie. Și, în aceste condiții, pleacă din țară, pentru un prezent mai decent și un viitor mai sigur.

În concluzie , înainte de a plânge de milă băncilor pentru taxa pe lăcomia lor și de a ne înspăimânta la amenințările lor că din această pricină opresc investițiile și alte apocalipse, probabil că am face mai bine dacă ne-am întreba cum au contribuit aceste slăvite entități la situația economică, demografică și socială actuală și cum și-au dat singure foc la valiză practicând un stil de afaceri nu doar greșit și auto-vătămător, ci chiar în stilul CARTELELOR mafiote. Reprezentanții băncilor spunand că guvernul riscă să importe criză în România, pentru că ar fi introdus această taxă, în vremea în care totuși uită că, direct sau indirect, au adus ele însele criza și au ținut-o aici , ca un mod de viață din care băncile pot extrage la nesfârșit profituri de cazino, din suferința oamenilor de rând.

În loc de concluzie, în încheiere mai precizăm doar că având o țară mult mai mică și un PIB la o treime din PIB-ul nostru, vecinii noștrii bulgari au UN SECTOR BANCAR DE 3 ORI MAI MARE! De ce oare ei pot și noi nu?