AUR- un cuvânt care și acum trezește în oameni sentimente primordiale: lăcomie, fascinație, dezgust.

În România, săraca țară bogată, aurul “curge”, la propriu, pe râuri. Nu este nicio glumă, iar de-a lungul istoriei noastre cel mai pur aur aluvionar din Europa a fost extras cu sutele de kilograme din bogata noastră rețea hidrografică.

Aurul aluvionar, deși nu este prezent în cantitățile pe care le oferă o mină de aur, are totuși calitățile sale: este pur, 24 karate, ușor de extras și nu implică costuri ale prelucrării non-ecologice, gen uzine de prelucrare, cianuri și așa mai departe.

Emil Constantinescu, geolog, fost președinte al României, declara că:

” Nu este o gluma aurul aluvionar din Romania; la Bozovici, pe Nera, cautatorii de aur au gasit in 1870 o pepita-gigant, de 19 kilograme, care azi se afla la Muzeul de mineralogie din Viena”!

Conform digi24, inainte de anul 1989, metalul nobil a fost exploatat la nivel industrial prin intermediul a zeci de balastiere, alături de nisip şi pietriş. Producţiile obţinute în perioada regimului comunist depăşeau sute de kilograme pe an.După 1989, în urma privatizării balastierelor, dar şi în lipsa unor reglementări din partea statului, aurul nu a mai fost sortat de nisip şi de pietriş şi a ajuns, în cele din urmă, în materiale de construcţii.

Și nu numai aur. Specialiștii în domeniul geologiei vorbesc de existența unor nisipuri aluvionare care conțin și mangan, tinan, bor, crom şi nichel, în cantități exploatabile!

Aceste fracții ale nisipului și balastului aluvionar erau colectate înainte de 1989 în toate balastierele din România. Apoi totul s-a sistat. De 30 de ani sute de tone de minerale extrem de prețioase au ajuns în betoane: drumuri, poduri, trotuare și așa mai departe, dar și în tencuielile a zeci de mii de case și apartamente, precum ca și agregate ca baza a unor căi de comunicații și a altor proiecte edilitare, precum sunt celebrele trotuare făcute din pavele.

Geologii români, buni cunoscători ai situației, precum și specialiștii angajați la ANRM, sunt costernati. România pierde milioane de euro anual, în timp ce până și în Kosovo resursele acestea sunt exploatate.

Potențialul este imens, ar crea cu investiții minime sute de locuri de muncă și, în plus, nu ar mai duce la crearea acelor nefaste proiecte de minerit prin decopertarea munților din Apuseni și folosirea pe scară largă a cianurilor, precum Roșia Montană.

Tehnologia este cunoscută, ieftină și ușor de pus în valoare. La nivelul anului 1988 cele 300 de balastiere din România au livrat către Monetaria Statului peste 2 tone de aur, se zice, accesul la astfel de date fiind și acum restricționat. Cum prețul aurului a explodat, asta ar însemna azi peste 100 de milioane de euro anual! Și asta doar din aur! Cum de 30 de ani nu se mai exploatează acest aur….ce am avut și ce am pierdut!

Mai dramatică însă este situația căutătorilor de aur, o profesie care în România există de 2000 de ani și care acum este efectiv în moarte clinică.

Sunt râuri în România, spun geologi români, care, dacă ar exista căutători de aur, ar găsi mai mult aur decât în minele existente astăzi. În plus, acesta fiind de o puritate mai mare a metalului și de o concentrație între 4 și 30 de ori ORI MAI MARE CA LA ROȘIA MONTANĂ, sustin specialistii contactati de digi24 in acest sens.

Resursa este însă ignorată, iar piedicile birocratice fac că în România, țară cu resurse aurifere deosebite, să nu mai există deloc oameni dispuși să caute și să exploateze aurul aluvionar.

Resursele însă nu sunt ignorate de străini, dar ei propun mari exploatări, inclusiv prin decopertarea munților, cu efecte foarte dure asupra mediului și oamenilor. Fapt pentru care protestele ecologiștilor se țin lanț din acesta cauză, ca și procesele din instanțe, fără că România să aibă vreun beneficiu.

Industria aurului din România se află, de altfel, în declin. Un declin rușinos.

Din anul 2002, de când au fost închise porţile producătorului de aur din România, Phoenix Baia Mare, BNR nu mai certifică lingourile de aur. În urma unor privatizări oneroase, România a pierdut certificatul de ”good delivery”, care îi asigura încă din 1972 prezenţa pe lista de producători de aur. Aceasta însemna că fiecare lingou românesc (turnat la combinatul metalurgic din Baia Mare) se înscria în standardele acceptate de London Bullion Market Association – organismul care reglementează piaţa metalelor preţioase la nivel mondial. Aurul prelucrat la Baia Mare avea formă clasică de lingou, cu greutatea standard (între 10,9 şi 13,4 kilograme, în funcţie de conţinutul de aur pur), avea concentraţia potrivită (de 995,09‰ aur pur), era marcat cu un număr de ordine, precum şi două poansoane – unul care nominaliza întreprinderea producătoare şi unul al Băncii Naţionale a României.

Sursa.

Dacă nici propriul nostru aur nu mai avem dreptul de a îl stanța, de ce să ne mirăm atunci că aurul râurilor României se duce pe apă sâmbetei sau călcăm pe el zi de zi pe stradă…fără măcar a bănui că este acolo?